Când dormi pe partea dreaptă

Blogul lu' Mandero

De-aia spuneam, înainte de culcare îmi pun ochelarii pe nas ca să văd mai bine ce visez. Iar ele, visele, sunt o gramatică internă fără semne de punctuaţie, încerci să le pui după ce te trezeşti pentru ca fraza viselor să aibă o noimă oarecare.
Visele sunt străluminări trăite sau netrăite, în ele e trecutul care îşi înfige colţii în miezul anost al prezentului. Că de ce: Fiindcă eşti ceea ce eşti, nici mai mult, nici mai puţin, chiar şi de la paşii greşit făcuţi, chiar şi de la răspântiile în care n-ai ales calea cea bună. Or visele îţi arată câteodată şi ce n-ai trăit dar ai fi putut trăi.
Sunt ele, visele, nişte utopii irosite? Aș zice că nu, au ele aerul acela amețitor al posibilităților totale, găsești teancuri de bani, treci fără frică prin păduri întunecoase și râuri mâloase, dar, hei și uau, ce revelație, visele sunt…

Vezi articolul original 55 de cuvinte mai mult

Publicitate

 

Când dormi pe partea dreaptă

De-aia spuneam, înainte de culcare îmi pun ochelarii pe nas ca să văd mai bine ce visez. Iar ele, visele, sunt o gramatică internă fără semne de punctuaţie, încerci să le pui după ce te trezeşti pentru ca fraza viselor să aibă o noimă oarecare.
Visele sunt străluminări trăite sau netrăite, în ele e trecutul care îşi înfige colţii în miezul anost al prezentului. Că de ce: Fiindcă eşti ceea ce eşti, nici mai mult, nici mai puţin, chiar şi de la paşii greşit făcuţi, chiar şi de la răspântiile în care n-ai ales calea cea bună. Or visele îţi arată câteodată şi ce n-ai trăit dar ai fi putut trăi.
Sunt ele, visele, nişte utopii irosite? Aș zice că nu, au ele aerul acela amețitor al posibilităților totale, găsești teancuri de bani, treci fără frică prin păduri întunecoase și râuri mâloase, dar, hei și uau, ce revelație, visele sunt suratele tale care au învins fără efort cea mai misterioasă forță din Univers: gravitația. Recunoaște, măcar o dată și tot ai visat că plutești, că zbori, că planezi, iar aripa blândă a propriului zbor te-a scos din toropeala acidă a zilelor înșiruite în colierul săptămânilor riguros așezate și ele în urma dar și înaintea ta…

 

O mamă oarecare

Poate ai văzut şi tu (iar dacă n-ai văzut, deschide bine ochii!) chipuri care luminează. Nu sunt multe, dar o dată ce le-ai întâlnit, ele devin în timp straşnici străjeri ai celor mai duioase amintiri.
Pe mama mea am văzut-o cu chipul scăldat în lumină pe un pat de spital (spitalul vechi de pe strada Uzinei din Oţelu Roşu). Eu eram elev în clasa a III-a şi nu prea înţelegeam de ce, dintr-o dată, vecinele clătinau din cap când mă vedeau. Mama era grav bolnavă, iar când am vizitat-o, împreună cu tatăl meu, privirea aceea în care dragostea se împletea cu tristeţea, se revărsa ca o lumină, numai şi numai pentru mine.
Amintirile sunt difuze, îmi place să cred că nici măcar nu s-a uitat la tatăl meu, un tată abuziv, din tagma celor care cred că li se cuvine totul, fără respect faţă de femei, cu atât mai puţin faţă de propria soţie.
A fost un miracol că mama a scăpat cu viaţă, dar diagnosticul pentru ce avea să urmeze era drastic: chin, umilinţă, un soţ fustangiu şi grobian, aşa că tot ce avea de dăruit s-a transformat într-o dragoste, uneori de-a dreptul obositoare, pentru mine.
Încât, pe când se pregătea să-şi încheie socotelile cu lumea asta, dacă intra cineva în camera suferinţei sale, se întorcea cu faţa la perete, numai când veneam eu, mă privea cu zâmbetul acela nepământesc, aidoma celui din tinereţea suferinţei sale.
Dar chipurile luminoase nu le întrevezi doar în suferinţă, ele ţi se relevă pur şi simplu, în împrejurări la care nu te mai aştepţi şi marea taină e că numai tu le vezi, aşa cum, pentru o clipă, vezi irizaţii aurii în aripile unei libelule care zboară spre apus.

 

 

 

Toamna

O altă lecţie de sinceritate am învăţat-o de la…acuarele. Eram elev în clasa a VII-a la Scoala Generală nr 1 din Oţelu Roşu şi la ora de desen profesorul Beşliu ne-a scos pe malul Bistrei să pictăm după natură. Şi aveai ce picta: era toamnă, ca acum, pădurile de pe dealuri îşi luau rămas bun de la frunze în graiul lor galben, maro, roşiatic, albeaţa norilor scotea în evidenţă mătasea azurie a cerului iar Bistra şuşotea molcom printre pietre.

Mie chiar îmi plăcea desenul, puteam să creionez capete de cai şi eroi cu săbii, ce mare lucru să pictez nişte dealuri colorate. Numai că, la ce natura a imaginat, am plusat şi eu cu tot felul de nuanţe fanteziste, ce mai, un curcubeu de culori. Pentru că au mai rămas cinci minute din oră, un coleg de clasă, Livădaru Petrică, m-a rugat să-i fac şi lui desenul, al lui nu-i reuşise. Din câteva pensule am rezolvat problema. Pe opera mea am luat nota 7, iar Livădaru…10. Într-un limbaj subtil toamna mi-a transmis ca altădată să fiu sincer, ea e aşa cum o simţim, nu cum o cosmetizăm noi…

 

Votaţi, votaţi, chiar atunci când sunteţi supăraţi!…

Trâmbiţele victoriei PSD-iste (sau PNL-iste, după caz) încă îşi propagă ecourile, dar la urechile corect ciulite ajung şi falseurile unor alegeri de pomină. S-a dovedit că interesul pentru acest exerciţiu democratic rămâne scăzut, românul votant este în continuare convins ba că nu are pe cine alege, ba că orice ar alege, asta nu îi va schimba soarta. Raportând cifrele victorioase la numărul celor înscrişi pe listele de vot, se dovedeşte că de fapt nici o victorie zdrobitoare nu depăşeşte în realitate procentul de 20%. Au rămas acasă milioane de români convinşi că votul lor nu va schimba nimic, că politica e o damă de consumaţie ce-şi arată nurii doar o dată la patru ani, în rest îşi numără banii obţinuţi din relaţii pasagere dar profitabile. Numai că politica nu e o cauză ci un efect, ea nu este curvă pentru că aşa e ea, ci a devenit curvă pe fondul pervertirii tuturor segmentelor sociale: Economie ruinată, Justiţie părtinitoare, Sănătate bolnavă, Educaţie incultă (!), Poliţie abuzivă, păi nu din aceste segmente provin politicienii? Ce, s-au născut direct politicieni, ca Iosipescu- Zambra??
Din tevatura asta cu alegerile, aş releva doar două aspecte:
1. Efectul de bumerang al unei Justiţii abuzive şi manevrate politic care s-a grăbit să instrumenteze dosare debile, ca să vezi, tocmai în preajma alegerilor, făcând din unii candidaţi adevărate victime aureolate cu coroana martiriului şi atunci de ce să nu-i votăm, doar e clar că au fost „lucraţi” şi
2. Posibilitatea reală a apariţiei unor partide naţionaliste care să preia din mers şi din consistenta proporţie a celor rămaşi acasă, noţiuni mobilizatoare dar profund manipulante gen patrie, glie, spirit românesc, demnitate naţională, adică taman idealurile în numele cărora pui mâna pe toroipan şi-l măciuceşti pe preopinent.
În rest, din solul mâlos al acestor alegeri dau mlădiţe buruieni care-şi vor scutura seminţele la parlamentarele din toamnă.

 

Esenţa din clondir

Oamenii de ştiinţă sunt persoane calme, echilibrate, uneori ursuze, de aceea e musai ca din când în când să li se administreze şocuri. Aceste şocuri sunt circumscrise titlurilor de pe Facebook: „Oamenii de ştiinţă sunt şocaţi!…” şi provin îndeobşte de la lucruri banale: o buruiană pe care o calci dar care de fapt vindecă toate tipurile de cancer, ţuica românească- şi ea vindecătoare de multiple boli, mai puţin alcoolismul- greutatea în grame a sufletului după ce omul dă colţul, ş.a.m.d. Intensitatea şocului nu ne este relevată în articolele tembele cu titlul din ghilimele, aşa că nu ne rămâne decât să ne închipuim că omul de ştiinţă, şocat de-a binelea, îşi trage o palmă sănătoasă peste frunte şi exclamă: Phaaaa! Cum de nu mi-am dat seama???!!

 

Într-o vară albă

Pe la 18 ani te îndrăgosteşti cu intensitatea unei măciuci primite, aşa, din senin, în scăfârlie. Stai o zi întreagă sub un prun, cu privirea pierdută şi abia spre seară te întrebi, cu bruma de raţiune rămasă, oare ce-am numărat eu toată ziua, prunele sau frunzele?

Tot aşa şi eu, în vara aceea a adolescenţei, îndrăgostit subit şi dintr-o dată (!) de o minune de fată venită, ca şi mine, într-o vacanţă la ţară, lângă Buziaş. N-a fost greu să mă bag în seamă cu ea, aveam memoria înţesată de poezii şi citate deştepte, aşa că am trecut uşor la starea aceea de graţie în care nu mai ştii pe ce lume eşti, te mai izbeşti de câte un stâlp de telegraf şi, culmea, îngaimi „mă scuzaţi..”. La căminul cultural din sat rula un film indian, normal că am invitat-o, era ceva cu un copil sărac, trăia într-un sat sărac şi mânca din gunoaie, dar cât să mănânce, săracul, fiindcă satul, fiind sărac, nu arunca la gunoi prea multă mâncare. În fine, o cucoană bogată îl ia la ea la palat şi după multă tevatură şi întorsături de situaţie, se dovedeşte că era chiar mă-sa. Cât de cât aveam un sistem de valori destul de întemeiat, filmul fusese de tot rahatul, aşa că la ieşire nu m-am putut abţine să spun că filmul se aseamănă cu o ceapă, nu face altceva decât să stoarcă lacrimi. Pe întuneric nu observasem că splendizii ochi verzi erau înrouraţi de lacrimi, aşa că, printre suspine, am primit o replică, pasămite impersonală:- Ce butuc să fie ăla, ce suflet câinos să aibă ca să nu plângă la un film ca ăsta??!!! Eu eram butucul cu sufletul smolit, aşa că am îngăimat câteva banalităţi şi dus am fost.

De misterul, frumuseţea şi chinurile acelor veri îmi aduc aminte destul de rar, dar încă mai am răbufniri când butonez telecomanda şi dau de câte un film indian: ‘ Ţi-ai dreak cu avaramu şi ajgajdajmu cu tot!

 

Degeaba

O minte luminată a Timişoarei şi a României trece aproape zilnic prin Piaţa Bălcescu şi-mi tot vine să-l întreb: Domnule, cum s-a putut ca dumneavoastră şi corola intelectualităţii din această ţară să daţi girul unui personaj atât de mâlos, vindicativ şi conflictual ca Băsescu? Fiindcă a organizat o condamnare a comunismului?…Păi noi l-am condamnat mult mai vehement, nu din vorbe, ci trăindu-l zi de zi…
Fiindcă a pus pe roate Justiţia? Ei, aşi! A mişcat un angrenaj menit să-l servească, dar când măgăoaia s-a pus în mişcare s-a văzut că tentaculele corupţiei sunt transpartinice şi ating cu precădere personaje care l-au servit într-un mod de-a dreptul slinos. Chiar n-aţi observat că acel partid, PDL, din care el se ridica aidoma unui nufăr era, de departe, cea mai nocivă şi părăduitoare organizaţie de tip mafiot, care a violat pe faţă orice normă de echilibru politic? ..Iar dacă îmi spuneţi că şi PSD-ul era la fel, vă urlu în ureche: Da, era la fel, dar asta scuză în vreun fel poziţionarea dumneavoastră?
E în trend să fiţi alături de un personaj ca Monica Macovei care zi de zi aleargă zglobie spre Consiliul Europei ca să mai arunce o flegmă peste obrazul României, că e coruptă, că e neguvernabilă, îi pute tot ce e românesc, ar dori ministeriat în alte ţări pe care să le aducă pe dreapta cale, dar trebuie neapărat sprijinită. Cum puteţi suporta alegaţia potrivit căreia la referendumul de demitere ar fi fost un milion şi jumătate de voturi fraudate? Dacă aş găsi cinci persoane ( împreună am fi şase) şi s-o dăm în judecată pe Monica Macovei pe motiv de calomnie ( că am fi fraudat votul), unul dintre noi, procentual, ar câştiga procesul.
În perioada pe care aţi slujit-o (slavă conducătorului!) Justiţia n-a mişcat nici un deget când un sat întreg din judeţul Arad a fost clintit din ţâţânile ancestrale pe motiv că a venit cineva şi a zis, hai, căreaua, vatra în care faceţi focul e a mea!
E aceeaşi Justiţie care spune şi acum că dacă plăteşti cheltuielile unui sediu din banii tăi şi apoi îi ceri proprietarului (care întâmpător e mahărul Justiţiei), trebuie să stai neapărat la răcoare pe motiv de hărţuire.
Ştiu, sunt incoerent, sar de la una la alta, un lucru e însă clar: Suntem cam din acelaşi leat, o să dăm colţul nu departe unul de altul, iar dumneavoastră o să aveţi chipul senin că aţi slujit şi v-aţi identificat prin cuvinte, în timp ce eu o să fiu puţin trist că în cuvintele dumneavoastră şi ale altor magnifici balerini ai cuvintelor n-am găsit nici măcar o propoziţie care să-mi exprime şi să-mi apere bruma de demnitate…

 

Recitindu-l pe Cehov

Şi uite cum o schiţă de Cehov poate deveni deopotrivă banc şi barometru social: O tânără splendidă îi povestea unui jurnalist provincial drama vieţii sale. Se născuse într-un mediu modest, tatăl său era blând şi bun dar vicisitudinile vieţii l-au făcut să bea, să fure şi să ia mită. Fata visa la ceva glorios, epic, la ceva măreţ care să o scoată din acel mediu, aşa că…s-a căsătorit cu un bătrân general. Nu-l putea suporta, plină de dezgust visa la o dragoste adevărată pe care să o împărtăşească unui tânăr la fel de dornic de fericire. Bătrânul a murit, i-a lăsat o moştenire liniştitoare, tânăra sprinţară l-a găsit chiar şi pe junele cu care să împărtăşească dorita fericire, DAR…dar s-a ivit o piedică…

-Ce piedică?- întreabă contrariat jurnalistul.

-Un alt bătrân!…răspunde resemnată tânăra.

 

Ion

În cântecele populare, Ion e un personaj enigmatic, protagonist al unor curioase ondulări temporale şi luăm ca exemplu versurile: Hai, Ioane, Ioane/ Floricică de bujor/ Hai, Ioane, Ioane/ Sărută-mă până mor. Elasticitatea temporală rezidă în faptul că nu ştim dacă Ion trebuie să o sărute până la adânci bătrâneţi, când fata, de acum babă, o să moară de moarte bună, sau să o sărute până se sufocă şi, gata, moare.
Aceeaşi dilatare- comprimare temporală, dar la scară mai mică distingem şi în versurile: Ioane, Ioane/ Ţucă-mă şi mă adoarme. Adică nu e clar, o sărută până când, într-un târziu, fata cade în braţele lui Morfeu sau o sărută şi adoarme instantaneu.
Ion nu e un personaj statornic fiindcă fata ţine să precizeze: Ioane, Ioane, drag mi-eşti mie/ Dar ce-am vorbit, vorbă să fie.
Trecând la proză, Rebreanu îl zugrăveşte pe Ion ca pe un personaj ahtiat după pământ. În zilele noastre, Ion n-ar avea ce face cu pământul fiindcă statul nu-i acordă subvenţii.